Hortons Bay fusese pe vremuri un oraș forestier. Zgomotul marilor fierăstraie de la fabrica de cherestea de pe malul lacului se auzea în tot orașul. Și deodată, buștenii din care se făcea cheresteaua se terminară. Goeletele folosite pentru transportul cherestelei intrară în golf și încărcară tot bracul adunat grămezi în curtea fabricii. Stivele de cherestea fură ridicate. Din clădirea cea mare a fabricii fură scoase toate mașinile care puteau fi demontate, și oamenii care lucraseră în fabrică le transportară pe bordul unuia dintre vase. Goeleta o porni în larg, ducînd cele două mari fierăstraie, platforma mobilă, care zvîrlea buștenii în gura fierăstraielor circulare, cilindrii, roțile, curelele de transmisie și tot felul de fiare aruncate peste încărcătura de cherestea depozitată în pîntecele vasului. Magaziile deschise ale calei fură acoperite cu o prelată legată strîns cu funia, și goeleta o porni, cu pînzele umflate, în larg, ducînd cu ea tot ceea ce făcuse ca fabrica să fie fabrică, si Hortons Bay un oraș.
Barăcile, cu un etaj, cantina, magazinul societății, birourile și clădirea cea mare a fabricii rămaseră părăsite în mijlocul a zeci de pogoane de rumeguș care acoperea cîmpia mlăștinoasă de pe malul golfului.
După zece ani, din fabrică nu mai rămase nimic decît ruinele de piatră albă ale fundațiilor, ivindu-se printre mlaștini, în fața ochilor lui Nick și Marjorie, care treceau cu barca pe lîngă malul lacului. Pescuiau pe marginea canalului acolo unde albia coboară brusc, și apa scăzută, străbătută de bancuri de nisip, ajunge, dintr-o dată întunecată, pînă la douăsprezece picioare. Pescuiau cu lingura, în drum spre locul unde aveau să pună undițele de adînc pentru păstrăvii-curcubeu.
— Uite, Nick, vechea noastră ruină, spuse Marjorie. Vîslind, Nick se uită la piatrele albe care se zăreau printre copaci.
— Da, uite-o, zise el.
— Îți mai aduci aminte cînd era fabrica aici ? îl întrebă Marjorie.
— Abia îmi mai aduc aminte, răspunse Nick.
— Parc-ar fi mai degrabă un castel, zise Marjorie. Nick tăcu. Continuară să vîslească pe lîngă mal, și ruinele se pierdură în urmă. Și atunci Nick o porni de-a curmezișul golfului.
— Nu mușcă, zise el.
— Nu, spuse Marjorie.
Era atentă tot timpul la undiță, chiar atunci cînd vorbea, îi plăcea foarte mult să pescuiască, îi plăcea foarte mult să pescuiască cu Nick.
Un păstrăv mare ieși Ia suprafață chiar lîngă barcă. Nick trase cu putere de-o vîslă, ca să întoarcă barca în așa fel încît momeala care se răsucea undeva, departe, să treacă prin locul în care păstrăvul își căuta mîncarea. În clipa în care spinarea păstrăvului se ivi din unde, roșioarele țîșniră înnebunite. Zeci de stropi îi împroșcară, de parcă s-ar fi tras în apă. Un alt păstrăv se ivi în cealaltă parte, căutîndu-și hrană.
— Umblă după mîncare, zise Marjorie.
— Da, dar nu vor să muște.
Nick vîsli în cerc, ca să treacă prin locurile unde vînau cei doi pești, apoi se îndreptă spre promontoriu. Marjorie nu strînse firul pînă nu ajunseră la mal.
Traseră barca sus pe mal, și Nick scoase o găleată plină cu bibani vii. Peștii înotau în apa din găleată. Nick prinse vreo trei, le tăie capul și-i curăță de solzi, în timp ce Marjorie, care bîjbîia cu mîna prin găleată, prinse doar unul, îi tăie capul și-1 curăță de solzi. Nick se uită la ea.
— Nu trebuie să le scoți și înotătoarea ventrală. Așa sunt buni de momeală, dar cu înotătoarea ventrală sînt și mai buni.
Luă bibanii curățați de solzi și-i înfipse în cîrlige. Fiecare undiță avea cîte două cîrlige. Apoi Marjorie, cu firul între dinți, vîsli spre celălalt mal al canalului, uitîndu-se înapoi la Nick, care, stînd pe mal, ținea undița în mînă și dădea drumul firului de pe mulinetă.
— Ajunge, striga el.
— Să-i dau drumul în apă ? strigă Marjorie, ținînd firul în mînă.
— Da, dă-i drumul.
Marjorie zvîrli firul peste copastie și se uită cum se cufundă momeala în apă.
Se-ntoarse și puse un nou cîrlig în același fel. De fiecare dată, Nick fixa vergeaua de oțel de cîte o buturugă mai grea și-o proptea în așa fel încît să aibă o anumită înclinație. Strînse un fir care se lăsase și-i întinse ca o strună pînâ la locul în care momeala se odihnea pe albia nisipoasă a canalului, și după aceea puse piedică mulinetei. Cînd păstrăvul avea să-și caute hrana pe fund și avea să muște din momeală fugind cu ea, firul ținut de mulineta împiedicată avea să înceapă a zbîrnîi.
Marjorie vîsli ceva mai departe de promontoriu, ca să nu miște firele. Trăgea din răsputeri la rame, și barca acostă mai încolo, pe plajă. Valuri mărunte se izbiră de mal. Marjorie sări din barcă, și Nick trase barca sus, pe țărm.
— Ce e, Nick ? îl întrebă Marjorie.
— Știu și eu ? spuse Nick, adunînd vreascuri pentru foc.
Făcură un foc de vreascuri, și Marjorie se duse să ia o pătură din barcă. Briza de seară ducea fumul spre promontoriu, așa că Marjorie întinse pătura pe jos, între foc și lac.
Marjorie se așeză pe pătură cu spatele la foc și-i așteptă pe Nick. Băiatul veni și se așeză lîngă ea. În spatele lor erau pilcurile de copaci tineri de pe promontoriu, iar în față, golful și gurile rîului Hortons. Încă nu se-ntunecase. Lumina focului ajungea pînă spre apă. Cele două vergele înclinate deasupra apei întunecate se vedeau limpede. Flăcările sclipeau pe oțelul mulinetelor. Marjorie desfăcu coșul cu mîncare.
— Nu prea am poftă să mănînc, zise Nick.
— Hai, Nick, vino și mănîncă.
— Bine.
Mîncară în tăcere și se uitau la cele două undițe și la sclipirile focului în apă.
— Diseară o să fie lună plină, zise Nick.
Se uita peste apă spre munții care începeau să se profileze pe cer. Știa că, dincolo de munți, luna urca.
— Știu, zise Marjorie cu mulțumire în glas.
— Tu știi totul, spuse Nick.
— O, Nick, încetează te rog ! Te rog, te rog, Nick, nu te mai purta așa !
— N-am ce face, zise Nick. Așa e. Tu știi totul. Asta mă sîcîie. Știi bine că e așa.
Marjorie tăcu.
— Te-am învățat totul. Știi bine că știi totul De altfel, ce nu știi tu ?
— Oh, taci odată, zise Marjorie. Uite, răsare luna.
Ședeau pe pătură și nici nu se atingeau, și se uitau cum răsare luna.
— De ce trebuie să spui tot felul de prostii ? întrebă Marjorie. De fapt, despre ce e vorba ?
— Nu știu.
— Ba știi, sînt sigură.
— Nu, nu știu.
— Hai, spune, ce e ?
Nick privea luna, care se înălța deasupra munților.
— Nu mai merge.
Îi era teamă să se uite la Marjorie. Și apoi se uită. Ședea cu spatele la el. Se uită la spatele ei.
— Nu mai merge. De loc.
Fata tăcea. Nick continuă :
— Mă simt ca și cum înăuntrul meu s-ar fi dus totul dracului. Nu știu, Marge. Nu știu ce să-ți spun.
Se uită la spatele ei.
— Și dragostea, nu mai merge nici dragostea ?
— Nu, zise Nick.
Marjorie se sculă. Nick rămase pe pătură, cu capul rezemat în mîini.
— O să iau barca, îi zise Marjorie. O să mergi pe jos de-a lungul promontoriului.
— Bine, zise Nick. Să-ți împing barca în apă.
— Nu-i nevoie, zise fata.
Stătea în barcă, pe apă, cu fața luminată de lună. Nick se-ntoarse și se trînti pe pătură, cu fața în jos, lîngă foc. O auzea pe Marjorie vîslind.
Stătu așa multă vreme. Stătea tot acolo cînd îl auzi pe Bill că vine, făcîndu-și drum printre copaci, îl simți că se apropie de foc. Nici Bill nu-1 atinse.
— Chiar a plecat ? întrebă Bill.
— Da, zise Nick, stînd pe pătură cu fața în jos.
— Þi-a tăcut vreo scena ?
— Nu, nu mi-a făcut nici o scenă.
— Cum te simți ?
— Oh, lasă-mă-n pace, Bill ! Du-te și lasă-mă-n pace.
Bill își alese un sandvici din coșul cu mîncare și se duse să se uite la undițe.