În cătunul Dacic evreiesc
Plină e rostirea-nstrăinată
De dejecții care ne-ofilesc
Puritatea limbii de odată.

Stăm încovoiați și pîrpîim,
În majuscule,-adulări scabroase
Pentru dumnezeii de venin,
Populînd oborul fără oase.

Sol numim, "al nostru" pe un spîrc
Plin fiind de ifose și noxe,
Chiar la el în țară-i simplu stîrc,
Iar la noi, de drept, e zeu Zamolxe.

Numărăm și anii ca năvlegii
Din ciudata "naștere" a lui,
Le cunoaștem sclavii, ca și regii,
Sîntem plini de pilde și sătui.

Înălțăm scrînteală de smintire
În pămîntul Daciei cel sfînt,
Pentru o complectă nimicire
Chiar a Vatrei unde ne-am născut.

Idiotizați, savanții noștri
Proslăvesc pe spîrc în majuscule
Și nu văd că ei, orbiți ca proștii,
Sînt ai nimicirii noastre scule.

Fauna năroadă și zăludă
Calendarul ne-a-mbîcsit masiv,
Pe străini îi acceptăm ca rudă,
Nemuriți în propriul buletin.

Dacia răpusă-i și ucisă
Ca Izvor, ca Vatră și ca Neam,
Declarăm că limba ni-i metisă
Și strămoș - barbarul de Traian.

L-am uitat pe Rexos dus la Troia,
Zeu ucis de prea șiret Ulise,
Nu ne-ncununăm cu Tărtăria
Și treimea-i de tăblițe scrise.

Taină este peștera cu teze
Și inscripții de treizeci milenii,
Nici un doct nu vrea s-o cerceteze,
Zăuitat Banatu-i în vedenii...

Filologi, istorici, acadiști,
Cu profunde și alese competențe,
Se declară sceptici, pesimiști:
Munți de probe le declară ... zdrențe !

Grei savanți de-naltă strălucire,
Ne confirmă primii-n axa lumii,
Au, din Vatra Daciei, ivire -
Nu-i băgăm în seamă pe niciunii !

Oare-avem în sînge chiar sclavia,
De ne place traiu-ncovoiat ?
Þara poreclită-i Romînia
Și-ocupanții ne-au... eliberat ?!?

25 septembrie 2008