Ea era o grădină prin care
nimeni nu își trecuse liniștea,
era o femeie frumoasă
numai cât sufletul meu
ținea o frunză în azur,
cât galbenul pintena copacii,
apa, cu galbenul ochi de pește,
cu spuma celestei lopeți
care-n Colchida…


Ea mă cuprindea cu tot brațul
obosit de neașteptata iubire,
cu tot nisipul de sub scutul Odyseului.
Jur! Ea era o femeie venită
din singurătate și de aceea
frumoasă și tristă
ca o lacrimă de scrib.
Văzând-o mi s-a făcut dor de rănile mele
cum de mama mea rătăcită
între picăturile sângelui meu.


M-am lăsat iubit de ea
cum de iarba în care leul
ascunde suflarea gazelei,
peripețiile și strălucirea dintelui.