Am fost închis zile în șir în orașul ăsta
în care diavolul îmi acordează chitara
și-mi spune “mai cântă un blues,
ca să plecăm și mai târziu acasă
cu sufletele-n buzunar și-un acord minor
ca un inel pe degetul mic.”

Am avut nopți înecate în vin și fum de țigară
cu cimentul ăsta arcuit în jurul meu
ca o sferă imensă.

Am ajuns să cred
că demonii din oameni sunt mai întunecați
când într-un alt colț al lumii
erupe un moment de frumusețe deplină

- când tu dimineața te duci la culcare
în orașul tău cu îngeri, sub răsăritul de soare,
cu visul în ochi și somnul pe buze-

Mai stau puțin de vorbă cu domnu’ ăsta în negru,
să mai fumez o țigară și să mă-nvețe un solo
-ntr-o pentatonică minoră și mai albastră.

*
Aici, pe trotuarul din fața mea
cineva și-a parcat mașina pe visele unor tineri îndragostiți.

*
Dacă semaforul ăsta alb-negru se va face vreodată verde
tot orașul va lua foc sub mașinile noastre.

*
Șoseaua asta de centură e ca un tranșeu demiurg
săpat între sfârșitul lumii și un al doilea univers.

*
Căldura asta ne-aprinde țigările
și toți ardem până ne facem sufletele scrum.

*
În gările astea trenurile vin des și pleacă rar spre nicăieri,
întârzie o eternitate sau ajung înainte să ne naștem…



Blues-ul ăsta nu se mai termină,
blues-ul ăsta are aceleași note perverse și-ascunse,
blues-ul ăsta cheamă demonii din oameni
blues-ul ăsta te face să fii departe, inocentă și frumoasă.

Blues-ul ăsta/orașul ăsta se prabușește…