În scorburi țintuite, de neguri și tăcere,
Zac astăzi prizoniere speranțe prăvălite
De stihiile vremii, din nesenin pornite,
Desțelenind prezentul de visele aptere.
Un lăstăriș crescuse peste plăpând ogorul,
Menit a fi temeiul pădurii viguroase,
Un paradis de triluri, poiene luminoase
Și adăpost vieții căutându-și viitorul.
Îmi rostuisem traiul, cu pace, și ardoare,
Schimbând seninu-n verde, și-n seve dar de nor,
Când m-a schimbat în urmă, în coadă de topor
Și-a prăvălit lăcașul, stupida nepăsare.

Măreț copac, din mladă, am ridicat prin trudă.
Se frânge rădăcina sub patima zăludă.