rămân eu să scriu mai departe, să mă așez fără să văd
în jurul meu vreo absență, firul oamenilor
va fi tot mai scurt, îmi spuneai, tu să ai răbdare
și am avut

m-am trezit în minutul când te-ai desprins
aburul din cameră a luat sensul conturului straniu
și l-am lăsat să îmi intre prin pori
știam că numai așa voi putea scrie după ce
7 zile am stat încremenită
7 nopți am plutit prin acvariul tău pământesc
întrebându-mă dacă atunci când respir tu încă respiri
sau e doar un praf greu
de care trebuie să îmi feresc ochii

în septembrie voi da de băut ploii
așa mi-ai mai spus
să trăiesc în locul tău și să scriu
dacă nu vreau cărți, să nu mai scot cărți
dacă nu pot oameni, să nu nasc oameni
să le dau viață din mine
dar să nu mă opresc din trăit și din scris
și te-am ascultat
cum nici cuvântul mamei, nici cuvântul tatălui
nu am putut asculta

dar ce scriu eu și ce trăiesc eu nu fac pace
nici cu plecările, nici cu venirile
în sunetul pe care îl scot înainte de a adormi
nu se aude nicio simfonie
sunt doar țipete mute, sunt plânsete oarbe
care nu vor ieși, nu vor fi înliterate
vor rămâne aici, ca rafturile unei biblioteci
în care nimeni nu caută, doar respiră
și cărțile se prăbușesc dintr-o dată, se înalță