poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-09-13 | | Înscris în bibliotecă de Dîrzu Andrei-Ovidiu
Omul profilat pe cer avea umerii aspri, răniți,
mersul infricoșetor și-un păr negru, ierbos, crescuse enorm ca o zăpadă polară, ca o inundație marină, laolaltă cu minereurile pământului, cu sângele lui subteran, în care au putrezit rădăcini în care s-au înecat femei în care au venit să moară carbonizate păsările din fundul lumii; gonite din cuiburi și de pe vapoare, au venit să moară păsările Sudului. Printre materii anorganice, printre viziuni sălbatice și plante mergea uriaș ca o mie de blocuri puse să meargă, ca o mie de soldați trimiși să se omoare, ca o mie de prizonieri întorși din război, ca o mie de muncitori chemați la fabrică. Femeile înalte deschideau ușile cu azimă, copii cu fructe veneau la poartă, dobitoace păroase își lingeau puii și sângele negru, sângele pământului bolborosea prin carnea ruptă, prin aer, întors către omul profilat pe cer. Ne amenință frigul, fabrica mea și-nserează – o înserare cu vertebre obosite și combustibil consumat. Omul profilat pe cer venea din măruntaiele pământului cu căldură, cu asasinate inedite, cu insule de cadavre plutind pe rezervoare de păcură de la un sat la altul. El avea umerii puternici și vechi, inimă grea ca o iarnă și niște ochi fantastici, niște priviri încărcate de miragii. În dimineața brutală ca un pumn ploile au curs paralel cu sângele, cu dragostea, cu bucuria, cu iarba. O bucată de pâine uitată în coș o cale ferată pe unde nu mai vin trenuri, o pensiune din care – au plecat ferestrele un copil care se plimbă prin bătătură o mamă care nu mai poate să nască un stejar cu ghinda cafenie în palmă un continent de bucurie o pădure de pâini o armată de peșteri bărboase. Printre pietrele muntelui, printre ape, omul profilat pe cer cât așteptările lumii crescuse cât noaptea, cât iarna de mare și tânăr ca glezenele ciutei. Când mergea peste câmpuri jivinele șesului îi ascultau pașii – erau singuri și tari ca viața din arterele lui. Între oameni și între câmpuri luna a stat ca o mină electrică, plantele de smoală foșneau în aer frumos și se făcea câteodată noapte în noi. Omul profilat pe cer s-a uitat în pământ - pământul semăna cu toamna – “Dărâmați orașul acesta în care nimic nu mai e sigur”- spuneau trecătorii, uitandu-se-n urmă. A fost o seară tulbure. Departe s-au auzit mitraliere. Veneau. Pe brânci! În coate!! Acuma!! - Dimineața ca o sârmă ghimpată s-a oprit în pieptul omul profilat pe cer. El se uita în pământ - pământul semăna cu toamna- și nu mai vorbea nimeni. Pe urmă târziu, s-au auzit mitralierele în oraș...
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate