la ora când te dezmiardă părul cârlionțat al copilului
strângi jucăriile într-un coș și răsufli ușurat
toate lucrurile stârnesc o revoltă a lucrurilor
toate zăpezile capătă sens printre aburii
răstigniți în somnul păsărilor
ce lasă o dâră de curcubeu pe un colț de cer
toate drumurile sunt pavate cu aurul nebunilor
îți aduci aminte orașul părăsit într-o noapte ca aceasta
când îngerii evadau din spațiul lor închis și absurd
coboram alene dalele de piatră din besancon
drumul șerpuia în zig zag spre plajă
și cerul ca o lămâie stoarsă din care mai picura răzlet
câte un strop de amărăciune
ne îmbia prin cafenelele cu iz romantic
nici orașul adormit printre gureșe gospodine toamna târziu
între sfecla de zahăr cu nume de curtezană
și păstârnacul libidinos nu mai dădea semne
pereții caselor erau aproape drepți
străzile erau aproape asfaltate
câmpurile aproape cultivate
oamenii aproape aveau ce mânca,
tu erai aproape frumoasă
și goneam amândoi în căutarea unui punct de sprijin
era ceva acolo ca o ademenire cu ochi de pisică
ceva ca o nălucire cu bot de iepure șchiop
și-n palmele goale nu aveai decât o bucată din
nostalgia unei zile pe care-mi scrijeleai numele