Numără-ți degetele până la inelar și acoperă-ți ochii...
Numele lui e Cezar...
Stă pe scaunul scris lui, stânga,
până la stația de pe Copou,
face trandafiri din bilete de autobuz
Pentru ea...
N-a inventat-o încă, prietenii îi spun
că are ochii verzi și că o cheamă Laura,
el știe că o să-i scrie poezii
până când miezul nopții o să se desfacă peste blocuri
felii, felii ca o portocală răscoaptă...
O așteaptă de când și-a cumpărat primul
bilet de autobuz spre nicăieri, știe
că are ochii mari și clari și că
atunci cănd râde încape toată lumea-ntr-ânșii;
nopțile îi apare în vis la o distanță de
căteva absențe, stând cu spatele
dezvelit între cearșafuri în care geme
primul sărut...
o consumă gând cu gând,
el-miracol învelit în epidermă,
ea-aură neprihănită, până ce răsăritul
își odihnește izvorul în vârtecușurile de pe
șira spinării...
Încă nu a aflat-o dar moare
de nerăbdare să o implore să rămână lângă dânsul,
la pieptul pe care fiecare zi
Calendaristică s-a sinucis pentru un timp nou
În vechimea lumii.

Numără-ți răsuflările și deschide ochii!
Numele lui e Cezar,
bărbatul cu plămânii care atârnă greu,
până în călcâie.

Într-un singur oftat înghite lumile noastre
La un loc, se simte atât de gol pe dinăuntru încât
A început să-și îngroape inconștient o aripă-n
Pământ și cealaltă-n cer...

Numele lui e...
Să-i spuneți că trandafirii au prins rădăcini
În pieptul unei femei...