Câte zile, câte ore trecuseră de atunci, nu știu. Socotisem cele patru timpuri, piatră cu piatră, oră cu oră, unghi cu unghi. Strugurii erau în amurgire. Cupe se vestejeau, crini palizi. O portocală era un soare mort.
Lumi se închiseseră aici, în picătura cu cădere perpetuă, obsedantă: alunecase nesfârșită pe margine de timp.
La fereastră s-a oprit o femeie. O cunoșteam, mă cunoștea; nici unul, nici altul nu făceam un semn de apropiere. Și mă privește îndelung, nesfârșit, cu ochii goi, ca flori decolorate.