te plesnesc ușor
peste obrajii nebărbieriți
ca ai unui călugăr ce mă face
să spun ave maria!
deși nu cred nimic
cumva, o zvâcnire de pleoape
îmi dă fiorii unei prevestiri și mâinile tremură
pe toate ceștile ce le-am ținut cândva
în fața unei dimineți cum e asta
nu fac decât plecăciuni
chiar dacă însemn
doar existențe ce nu vor mai veni
un fel de nostradamus eronat
te plimb strâns legat la mâini
pe holul ce ține de luni stele guri
și găuri negre suspendate în credințe surde că acolo, acolo e ceva !
e lavandă uscată în camera de oaspeți
sunt vaze grecești și nouri desenați în scrumiere
unde nu se scrumează niciodată, decor


și am mers năuci pe maluri cărnoase
într-o echilibristică hidoasă
sunt convinsă că îți aduci aminte
de acel tine care se scufundă diminețile în cadă
ca un deget uitat într-un vagin uriaș (prima încercare)
de acel mine care urlă cum el nu mai poate
ține în echilibru lumi cu așa greutate
căruia nu-i venea decât să arunce cu ele ca după câini
pietre (ultima încercare)
da, nu mai pot! asta e cert. o lamentare înceată
pe un acoperiș rece în care unul vorbește și altul dă din cap
în semn că înțelege
prostii!!
tu, până la urmă ești doar un călugăr
iar eu, până la urmă nu vreau să-ți spun cine sunt
nu ar conta. apoi, unde e farmecul
când serile am în mână clești
care trebuie să smulgă când ceva se răsucește
dar trebuie să taci
vrei să lingi ușor încheieturile
și ochii îi închizi
în ei, noaptea miroase
a siguranță arsă