În 1939 - ce toamnă!
Refugiații polonezi umpleau șoselele.
Ne-am întâlnit pe-o stradă pe care războiul la urmă-a ucis-o
și-am colindat toată ziua orașul.

Casele au dansat fantastic
și trenurile cu petrol au trecut sfârtecate prin gări.
Plouă cu stropi mari ca niște viermi de argint.
De jur împrejurul nostru călătoreau plopii;
femeia cu obrazul de lipie străbătuse calmă rombul din piață,
dar strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă.

În 1939 - ce toamnă!
Mă urmărea imaginea omului cu obrazul ciupit,
mă neliniștea complotul sceleraților împușcați în cetate.
Strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă
și veacul lua tot mai mult forma unei sticle-nfundate.

Cine-ar fi bănuit că ploile n-or să mai sune
pe tablele caselor?
cine-ar fi bănuit că-n cutiile de joc ale copiilor
părinții pregăteau gloanțe pentru un nou război?

Aclamat de generozitatea de a fi singur
vizităm dimineața partea aceea de târg unde fusese circul primăvara
și unde în întunericul și cimentul orașului
mi se părea
că fetele mor de vreme ca niște sărbători neterminate.

Ce toamnă!
Refugiații polonezi umpleau șoselele,
femeia cu obrazul de lipie a trecut calmă prin piață,
dar magazinele nu s-au mai deschis toată ziua...

Într-o duminecă frumoasă ca un han de provincie
au fost traversate granițele Olandei...
țăranii care veneau de la sate
au întors căruțele de la barieră;
- strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă
și veacul lua tot mai mult forma unei sticle-nfundate.