Privesc cerul și intuiesc dincolo de aparența vidă
Infinitul cu stelele – incandescentă cărămidă
Din care este construit domul universului
În care cântă corul credinței cu sunetele versului.

Mă privesc pe mine însumi și văd oglinzi concentrice
Ce reflectă un înger fără aripi cu ambiții simetrice.

Neputința mă mușcă de gleznă,
O apuc și o arunc în beznă,
Încrederea în sine latră către lașii vieții
Ce fug în dezordine și se înfășoară în apatia ceții.

Privesc într-un zombi și văd moartea activă
Prelinsă pe asfalt și călcată de o divă.

Stau pe un șezlong și ascult tăcerea activă
Ce cuprinde în ea triluri așezate în aer în stivă,
O pasăre mi se așează pe umăr și îmi vorbește
Despre zbor ca despre un ideal vertical ce orbește.

Mă ridic și iau în palme o gâză minusculă,
Este expresia vieții în forma ei ridiculă.