Strivită-n cupa vieții,
de-albastrul din etern
ce-și dă tributul ceții,
iubesc, râd și mă tem.

Îmi strig descătușarea
și chem alint străbun
în van, căci alinarea
nu-i în trecut, e-acum!

Din efemeră clipă,
aleg destin constant,
nu îmi permit risipă
și nici o luptă-n van.

Un cerc cu intersecții,
nonsens pe contrasens,
în gânduri fac disecții
în ritm impus valsez.

Sunt neguri și e soare
în cupa cu pelin
în care,cine, oare,
a strecurat venin?