Să nu-mi ucizi iluzia visării care plutește prin gânduri
Languroasă, instigându-mă, plină de melancolie să-ți
Amorsez toate pornirile ascunse privirii-n anotimpuri
De dor și ninsori de stele, dorul din mine chemăndu-ți
Inocența sărutului strivit de slăbiciunea visurilor mele
Târzii și a suspinului lipit de tâmpla albă și cearcănele
Calde ale iubirii care a rezistat atâtor intemperii rebele.

Să nu-mi ucizi iluzia agățată de ultimul catarg al nopții
Cuprinsă de furtuna sclipirilor abundente dintre stelele
Mărgeanului astral, deschizând largul acces al realității
Care m-a prins într-o profundă reverie, imbold la unele
Sentimente normale, înălțătoare chiar ce-mi dau iluzia
Regăsirii, trăirii, împlinirii destinului, trezind frenezia
Pasiunii de tine, un suflet rupt dintr-un fir de ambrozie.

Să nu-mi ucizi iluzia rămasă urmașa amintirilor blajine
Pe chipul pătimaș al gândului hain, ce-a smuls o lacrimă
De foc și-a așezat-o pe un sărut, să fie arzător și să aline
O dragoste ce doare și arde-n mine, iluzie, clipă sublimă,
Du-ne pe amândoi într-o eternitate, să fim străjerii nopții
Și-ai crugului ceresc, în ochii stelelor oglinda frumuseții
Tale eu să o privesc, rămâi iluzie-a visării și a imensității.

10 august 2009