Iarnă-i afar și iarnă-i și in gând,
Păienjeni sluți cotrobăie’n mormânt,
Mi-e frig, mă descompun, purtat de vânt,
Sunt singurul albatros de pe pământ.

Sunt Dumnezeul unui purgatoriu
Un spațiu abisal si derizoriu,
In care Omul, hăpăie flămând,
Frumosul albatros de pe pămant

Inaltul cerului, cortină de mistere,
Sărută-mi aripile nemuririi mele,
Să mai zăresc semențe piscuri
Tremurătoare obeliscuri.

Trăiesc un mit pentru intâia oară
Ador sa zbor prin lanuri de secară
Ador sa joc zburdalnic peste ape
Susur de ape line să m-adape
Roua crudă, prin degete solare să-mi adie
Zbori albatrosule precum imi place mie!

Talazuri crâncene horcăie mormântulul,
O aripă, o iau si o izbesc de pisc,
Cealaltă, va rămane obelisc
Albatrosului ce a iubit pământul.