De ce-mi tot dai târcoale, lumină-nșelătoare?
Știu sigur, noaptea-mi rece nu poți s-o risipești,
Prea-ndestulat mă aflu cu tainele lumești,
E vremea să trec pragul nespus de ursitoare.
Te văd doar ca spoială a celor pământești,
Zugravul care minte prin tonuri și culoare.
El schimbă fața lumii și-așa amăgitoare
Din fragedă pruncie, în basme omenești.
Ascunzi tot adevărul în forme sclipitoare
Păzite de străjerii cu aripi îngerești,
Iar la final de cale minciuna o vădești,
Căci negru-i definiția proiecției următoare.

Nu-l plângeți pe acela care se naște orb,
La fel sfârși-veți viața, în croncănit de corb !