Pe cer cîțiva nouri încă, palizi, zdrențuiți de soare,
Se topesc ca fulgii iernii, pe pămînt umbra lor moare.
Sus--nemărginire-albastră, jos e mărginitul verde.
În potop de umbră satul, sub copaci stufoși, se pierde.
Stîncile își scot din dealuri a lor frunți îmbătrînite;
Iar pe vale-și duce gîrla undele-i neliniștite.
Stînca zice gîrlei:--Spune-mi, pentru ce ești trecătoare?
Pentru ce, și zi și noapte, și pe lună și pe soare,
De al vremii bici gonită, tu alergi neîncetat?
Nu vezi eu cum rîd de vreme și de zborul necurmat?
Ea mă bate cu aripa-i, bici cu plumb în vîrf și eu
Dorm pe căpătîi de veacuri, pacinică, ca Dumnezeu!
- Tu, răspunde gîrla stîncei, tu ai somnul drept ursită,
Eu în mine port viață. Dormi. Eu sînt neadormită!
Și port grai în a mea undă, și din leagăn la mormînt
Merg,și-n mersul meu spun lumii că-i cumplit al vremii zbor,
Că-s zădărnicii, nimicuri toate cîte-s pe pămînt,
Și că totu-i trecător!