E cald, și vîntul bate acuma de la sud,
De pretutindeni glasuri grăbite se aud,
Cum urcă și se cheamă, pe cheiul alb de soare,
În scăpărări de geamuri și-alămuri lucitoare,
Duc trenurile-aiurea prisosul țărei noastre...
În zare ceru-i una cu apele albastre,
Iar portul tot e galben de aurul luminii,
Două clipite nu vezi pe cer aceleași linii;
Pornește-un vas acuma, mișcîndu-și tricolorul,
Și-abia de-și întregește priveliștea decorul,
Și-ncepe o batistă, un semn de cale bună,
Un steag turcesc înscrie pe cer o semilună
Și peste tot mișcarea cobolzilor pe schele
Se-nalță mîni trudite spre cer, cu sarcini grele,
Grăbesc pe punți și-n urma acestor fețe pale,
Un lung miros de smoală, de flori, de portocale,
De țări de mult văzute, ca-n vis odinioară,
Se-nprăștie-n tot portul și stau pînă de seară,
Cînd farul își aprinde lumina supt pleoape,
Și pare-n întuneric un Crist umblînd pe ape...