mă sperie timpul plânsul ramâne în gât
oricând zagazul suferința se rup
fantoma singurătății orbecăie-n ape negre
suflet rănit
pasăre naivă speranța trudește un zbor
strivitor
mă urnesc din încălțări veștejite
de așteptare
ce-ncepusem să fac unde plec
unde voi fi în curând ce se va alege
din inițiative
undeva știam un abil adăpost cu iluzii
cu fața întoarsă spre soare luna cerul
văzduhul cu nori
mă avânt mă eliberez de coșmaruri
mi-am revenit până la pulsul de muncă din vine
mi-am tăiat pletele de vreo cinci ori
am ascuns oglinda luciul lacul
am redevenit gălăgioasă
apăs pământul
merg cu pași noi cu pași grei
printre ruine am găsit azi o poartă deschisă
m-am strecurat fără explicații
printr-o altă netihnită fereastră