niciodată nu luăm moartea în serios

această prezență invizibilă

care ne locuiește în fiecare clipă

oricât de pustii ar fi viețile

ca niște străzi pe care doar praful mai circulă

ne dăm întâlnire cu umbrele

și mergem împreună în întâmpinarea dezastrelor

ajungem să credem că singura iubire

a fost să ne doară ceva

un semn divin, o judecată cu porțile sărutului închise

niciodată nu luăm moartea în serios

fiorul acela ce trece prin șira spinării

ca o cădere în gol în propriul vis

în clipa aceea când atingem pământul

și totul se cutremură

chiar și pământul dinlăuntru

mergem încolonați, oameni și umbre

fiecare ne dorim să fim altceva

într-un final și unii și alții

suntem îngeri și păsări negre

pe cerul din gura unui mort celebru