Nu putem aștepta decât mijlocul timpului
ți-au crescut mâini peste toate arsurile
Uitați-vă, strigai –
mâini ieșind din găvane
mâini din pântec
mâini pipăind cărările
degete kilometrice din piept spre vârful pământului...
Sunt atât de simetric
urlai spre mine
din amprentele infinit înmulțite
sunt păzit ca o drahmă îngropată
în hățișuri.
Vedeam
vorbele tale cum se transformă treptat
în migrene
în zgârciuri
în carne pe oase
în fleacuri.

Târziu
la împletitura dintre umeri
și umeri
– parcă ceva întuneric
ceva funingine
neacoperită.

Nu ți-ai tocmit destule brațe
iubitule!
Aud caravane trecându-ți prin coaste
aud vindecarea.