I.
Aparțin țărmului. Valurile au memoria
vie. Trecutul meu se varsă odată cu ele.
Memoria mi-e vindecată. Mă va salva.

Memoria mă ajută să înțeleg și să cred.

Am încetat să scriu pe ape numele celor
absenți. Sunt trează și scriu despre
prezența mereu ascunsă pe țărm.

Poemul mi te aduce în minte,
te păstrează acolo.

Mă lupt cu valurile și cu memoria lor.
Nu pot schimba data nașterii mele,
ziua în care m-am îndrăgostit
sau în care am văzut prima dată
Dunărea.

Apă stăruitoare – memoria. Apă plecând
în sus, către Domnul. Glasul Lui peste tot.
Ziua aceasta, un drum de la
Dumnezeu înspre Dumnezeu.

Iubesc orașul cu străzi lichide. De ce
nu doar bărcile, singure, ca fagurii?
Aerul, lumina oarbă, mâinile
care pipăie totul, ape fără dig.
Câini de apă mă conduc până acasă.
Oboseala unei zile în care toate
au fost spălate.

Ape uzurpatoare. Ape lovind
împărăția lucrurilor mărunte, de la
ace și obiecte ascuțite la lânuri moi
care se cer împletite de mâini răbdătoare.
Stau aici, între lucruri și apele
uzurpatoare. O ființă obosită.

Ape împrejmuite de trupuri de ape,
rănind chipuri care nu mai sunt
păstrate de nicio altă memorie.
Înstrăinare. Doar apele mai pot
salva lucrurile de această viziune
totalitară a lumii.

E greu să găsești granița subțire
a lucrurilor. Cineva o soarbe.

Iată mâinile sfinte, nicio urmă
de tiranie a lor către cele ce li se așează
în palmă, chei potrivite. Lucrurile nu așteaptă
minuni spre a li se încredința. La fel ca rănile
vechi, acoperă gura care spune da,
dincolo de care timpul vieții noastre devine
timpul lui Dumnezeu.

Altă femeie privește apele odată
cu mine. Despre asta scriu. Grădini
suspendate sunt sub mâinile ei.
A ei este bucuria aceasta. Cu mâinile fine
lucrează înserarea ca pe un pământ
binecuvântat. În rest nimic.
Decât femeia care cu mâinile
lucrează înserarea ca pe o grădină.

Lucrurile camerei ei:
lumina galbenă de veioză și scara,
scara aceea albastră, plutind între cer
și pământ, ale cărei trepte le-a șters
din tinerețe cu umilința de femeie.
A șters fiecare treaptă cu părul capului.
Lucrurile, ca și cuvintele, într-o firească
uitare. Atât. Doar o lumină gălbuie și scara.

Am întins un covor roșu pe care lucrurile
să pășească spre ea. Nicio amprentă pe ele,
nu le-a rupt nimeni păienjenișul. Nu le pot
smulge din lumea hotărnicită. Pentru ele
nicio chemare.

Le folosesc ca și cum aș fi pe o insulă
pustie. Am insula mea, pe care ziua
nu s-a sfârșit.

Mă apropii de lucrurile mele știute.
Mă apropii având sentimentul că știu
o taină a mea care îmi scapă.

Lucrurile sunt ca melcii, lasă urme
de înțeles tuturor; urmele lor vădesc trupuri
plăpânde, intrate în cochilii, unde doar
gândurile lui Dumnezeu încap...



Poem din volumul Memoria fluviului, in curs de aparitie la Editura Brumar.
Poemul a fost publicat in Romania literara nr 25/2009