Nemuritor ca zeii, în poala-ți zac, femeie
Și mă cuprind cu noaptea ce-n părul tău veghează
Iar pieptu-mi fără vlagă răsuflet nu cutează
Un gând nu se mai naște, nici un cuvânt, idee.
Alene îndrăznește, prin rimă, numai versul
Să deie glas în taină simțirii înfocate
Și de-a iubirii larmă să umple universul
Da`n lume să nu-l știe colibă sau palate.
Căci mai presus, iubito, de a-mi striga amorul
Tăcerea primenește dorința pe vecie
Cum însetat prin dune de afli-n drum izvorul
E pentru că nicialtul în calea lui nu-l știe.
Căci altfel doar găsi-vei o albie secată...
Așa e cu iubirea și nu mai râde, fată.