" Ne naștem
Mici, insignifianți,
Creștem
Viguroși, în bătaia Soarelui,
Ploaia ne udă,
Vântul ne suflă,
Viața ne-ncearcă...
Și la sfârșit,
Cădem -
Ca o frunză toamna...

Iubirea mea pentru tine
A crescut ca un lujer în primăvară,
Încinsă, a explodat în arșița verii...
Și va muri la sfârșitul Timpului -
Ca o frunză toamna...

Oameni și oameni
Sunt pe pământ...
Urăsc și iubesc,
Luptă și suferă,
Străini de ei și de alții,
Nevorbindu-și vreodată cu adevărat,
Necunoscându-se...
Dispar într-un covor de oameni vechi, morți -
Ca o frunză toamna...

Am crescut
În umbra ta,
Protejat de tine,
M-ai hrănit cu sevă de iubire,
Mi-ai dat pace și protecție,
Mi-ai dat tot, de fapt...
Și la sfârșit,
Cu lacrimi și păreri de rău,
Mi-ai dat drumul -
Ca o frunză toamna...

Războaie și foamete,
Corporații și bani,
Dictaturi și interese,
Morți peste morți,
Idealuri mânjite,
Utopii deșănțate,
Minciuni...
Toate cad peste noi,
Năvălesc bufnind,
Sau se strecoară subtil
Peste noi, în noi,
Plutesc -
Ca o frunză toamna...

Voi înceta sa fiu
Atunci când
Nu te voi mai iubi.
Voi muri de tot
Atunci când
Privirea ta
Va trece prin mine
Ca și când
N-aș fi
Cum n-am fost niciodată.
Atunci,
Voi cădea
În neagra genune
A neantului de nimic,
În bezna înfricoșătoare
A uitării de sine,
A uitării a tot;
Voi cădea
În solitudinea
Singular-solitară
A singurului eu
Fără de eu.
Căzând atunci -
Ca o frunză toamna...

Oamenii pleacă,
Se duc, pe rând,
De unde au venit,
În țărâna rece
Și-n uitarea viitorului
Care are alte planuri
De viitor.
Generații, mii si mii
Se bulucesc disperate
În gura hulpavă
A hidoasei Morți.
Cad secerați,
Unul câte unul -
Ca o frunză toamna...

Și a venit vremea
(Copacul meu de-nțelepciune)
Să mă desprind,
Să plec,
Undeva, departe,
Să te las,
Să mă lași,
Fără trecut,
Fără viitor...
Plecând, căzând,
Te voi privi o ultimă oară
În cădere, cu regret
Și mort voi fi -
Ca o frunză toamna... "

EtienneNoir, 1 septembrie 2007