De ce să mă ții minte?
Nu vreau, nu vreau
să mă ții minte.
De ce să ții în minte
atâtea culori și atâtea visuri
pe care doar le-am pomenit în joacă…
De ce să ții minte un infinit
cu riduri, pentru că vezi tu…
cuvântul „pururi” e până la urmă
un eufemism.
De ce să ții minte coji de nucă zgrunțuroase
și frânturi de avocado pe mâneca ta bolnav-albastră?
Șterge-le!
Și de-acum încolo promite-mi
să mănânci numai cireșe.
Promite-mi.

Nu. Eu nu vreau să mă ții minte.
Vreau să mă ții suflet!
Þine-mă suflet
până când n-ai să te mai uiți pe geam
cu mine-n loc de ochi,
până când în loc de ochi o să ai vipere,
până când toate acestea
o să dispară treptat, tăcut,
sub miez de lună.