Visul care mă va ucide


Marea șterge urmele din urma ei
fără milă
ca pe ultima amprentă a lumii.

Stau aici cu memoria golită de amintiri
fără de vârstă fără de viață
cu ochii goliți de prezent
și opaci ca ai unei statui de piatră
vis în stare pură
locuiesc într-o insomnie eternă
mistuindu-mă în cearcănele albastre
ale vieților trecute.

Lumină palidă albăstruie
în care stau învăluită și visez
ca o larvă care abia respiră în veșmânt
mă prefac că dorm
îmi ritmez respirația
pândind clipa când voi mușca
din miezul zemos și strălucitor al visului
chiar în momentul vulnerabil
în care își scoate rușinat
pielea întunecată
ca o coajă anonimă și cenușie.

Eu nu mai trăiesc
și poate că nici nu am trăit vreodată
anii mei au crescut singuri
viața a trecut nepăsătoare pe lângă mine
fără să lase nici o urmă pe chipul meu
eu sunt aici parcă de la începutul lumii
ca un sfinx mut cu profilul dăltuit în piatră
stau nemișcat și nu simt nici o adiere de vânt
nici o curgere a vieții în jurul meu
sunt cu toți porii la pândă
stând la intrarea în vis ca într-un templu
toate întâmplările au trecut
fără să lase nici un semn vizibil
doar memoria mea le cunoaște
ca un computer perfid declanșându-se singură
pe ascuns vizionând viețile dinainte
ale făpturilor care am fost.
Ca un înger plutesc
deasupra golului veșnic de sub mine.

Lumină palidă albăstruie
în care stau învăluită și visez
o lume pierdută în care am trăit cândva
străzi înguste și lungi pietruite
coborând spre mare cu trepte mărunte
șerpuind perfide spre țărm
castele medievale
ziduri reci și cenușii cu ferestrele oarbe
alunecând treptat în întuneric
siluete înalte și subțiri
turnuri cenușii pierzându-se discret în ceață
lumini palide scânteind în noapte
ridicându-se deasupra apei ca un abur
ca o amintire pierdută
în timp ce ascult
ca un ecou trecând peste secole
ultima bătaie a ceasului din turn.

Știu că voi muri curând
timpul meu curge mereu înapoi
în lumile din care am venit
și-mi conturez în oglindă fața albastră
cu trăsături din ce în ce mai subțiri
mistuite de visul care mă locuiește
atât de perfid
otrăvindu-mă lent până la dispariție.

Lumină palidă albăstruie
în care stau învăluită și visez
ca un înger plutind
deasupra golului veșnic de sub mine.
Singură stau strânsă în visul meu
ca într-un uter
în fericirea întunecată de la început
retrăind în memorie
timpul pentru totdeauna pierdut.
Eu nu mai trăiesc
doar visez cu ochii deschiși
la o lume pierdută în care am trăit cândva
călătorind mereu prin memoria mea
din care aș vrea să opresc măcar o secundă
la picioarele căreia să mă pot odihni.

Noaptea pustie în care mă scald
e fără început și fără sfârșit,
stelele se aprind strălucitoare
și mângâie țărmul albastru
care mi-a rămas în memorie.
Până în ultima clipă a visului
se vor naște gândurile unul câte unul
străbătând singurătatea memoriei
ca farurile unei mașini în ceață.
Nici vântul nu mai adie
pe țărmul sălbatic și îndepărtat de viață,
nici un sunet
nu se mai aude de dincolo,
nici o bătaie de inimă,
nici un ceas care să măsoare
cu respirațiile lui ritmice
curgerea continuă a visului
până la ultima picătură de vis din memorie.

Marea șterge urmele din urma ei
fără milă
ca pe ultima amprentă a lumii.