În ziua
nevrajbei noastre
vedem
Luna, Soarele și Lumea
căzând,
umile,
cu lacrimi îngenuncheate
sub arșița Adevărului.

Și liniște de-ar fi
în patima tăcerii,
catedrale-ar muri
în bezna ne-nvierii.

...copiii
de sub clopote de-argint
își plâng moartea
atunci, acolo, când
Lumea a renunțat.

Sub clar de lună, sub o stea
Eu te-am iubit, și de-aia te-am ucis;
Nefiind călău - iar tu, în veci a mea,
N-am împărțit nimic, decât un vis.

și atunci,
caii, înnebunind,
s-au desprins
de hamuri, hățuri
și-alte bice,
și-au format o nouă
constelație.

De ce murim
Când oricum nu trăim?
De ce visăm
în noapte, și lăsăm
ca moartea să mai fie
pentru înc-o mie
de alte nopți pustii
agonizând, ne-vii,
trăind cum știm,
sau prea deloc,
fugind ca orbii-nspre soroc,
ca fluturi înspre foc,
ce ghinion, ce nenoroc
în tot acest prea sadic joc...

Apocalipsa, numită aici și
Iubire,
după cum se știe,
a venit,
și-a făcut treaba,
și a plecat.