- Va trebui odată și odată să te adâncești în uitare,-
uitat și uitând, – pururi deschis –
de-anonime victorii/celebre înfrângeri,
și pentru gândul meu care
va apune cu frunzele visătoare
în rugina asfințitului rece,
trebui-va în tăcere să sângeri.


Nu, nevăzutule ochi, atotvăzător,
orbirile tale deja nu mă mai dor,


și se îngălbenește irisul meu verde,
trecând pe sub stejarul ce umbra și-o pierde,
și se golește de oameni, și se pietrifică,
stingându-se-n lumina-nserării magnifică.


- Însă, risipa aceasta de prețioase cuvinte,
îmi șoptește ochiul,
zău, că nu-mbogățește pe nimeni.
Se-mbracă-n vorbe de spirit
cei săraci cu duhul și-asfinte
gândul tău din urmă
în noaptea orbilor ipochimeni.