cerul varsă mărgăritare de lacrimi
pe malurile unde demult îmbrațișarea
așteaptă infinită și limpede ca marea
să mă cunun cu azurul și cu zarea.

un vuiet și-o mireasmă de pădure
se nasc pentru întreaga fire
în armonii cu legănare pură
iubirea se-nveșmântă în iubire.

tu toamna sufletului meu
mi-ai pus lacrimi uscate în gene
în lupta cu-mboldirile viclene
pe trupul meu cu ploi eterne.

tu, Doamne, crezi că-ți cer prea mult
să mă mai lași ca să ascult
cum plânge ploaia în suspine?
de stau cu cine mă-nsoțesc?
dar dacă mor? dar de trăiesc?