Ideile mele se joacă și se-aleargă nebunește
zăpăcind neuronii ocupați cu problemele supraviețuirii.
Mute și surde, se scălâmbăie la mine
și eu mă prefac că nu le înțeleg.
Ele se înfurie, îmi fură somnul și mă privesc rânjind
așteptând o reacție.
Le risipesc pe pereții nopții, le atârn ca pe rufe
să le usuce vântul indiferenței
dar ele se agită zălude.
Iau, pe rând, câte una, o privesc cu atenție, o mângâi
și-o legăn cântându-i șoptit cum va crește mare.
Târziu, obosit, adorm între ele și le visez frumoase.
Neuronii nu-mi iartă ipocrizia și le asasinează
azvârlindu-le în mlaștina uitării.
Ca rusalcele, unele reapar și mă ispitesc cu un cântec trist.
Prea mulți stăpâni viețuiesc în mine!