În odaie printre ziare venite din regiuni depărtate
ca un animal blând ca un om minunat te iubești și stai pe marginea
patului cu palmele pe genunchi
sau dezlegat de naștere și de moarte îți mângâi obrazul de piatră-ponce
până când soarele trece pe partea cealaltă
lângă fotografia fericitului copil care face pipi pe un mal albastru
Atunci totul se reîntoarce se regrupează
ca într-o ceață fierbinte în care lucrurile se refac
printre obscurele plantații ale întâmplării Iar alături
o femeie întinde cu grijă hainele iubitului înecat și vorbește cu ele
aceea care te mai caută în oasele negre ale fluturilor
Și în timp ce tu rătăcești prin negurile unei puternice bărbății
pe lângă lopețile uitate pe mușuroiul proaspăt al cârtiței
sau privești clătinarea celor doi pari înfipți în mal
sau te culci pe pământ și vântul îți acoperă fața cu scaeți aduși de cine știe unde
o mare tristețe readuce peisajul lunar al umerilor ei obosiți
și nu mai există cuvinte iar șoaptele ei sunt lucruri care se așază
pretutindeni umplând tăcerea spintecată de țipătul trenului
șoaptele ei sunt apa adunată peste urmele tălpilor după ultima ploaie
dar e de ajuns o simplă răsucire de cheie ca să auzi
curgerea lentă a timpului pe lângă ciorapii tăi umeziți
sau respirația greoaie a rădăcinilor
și iar visezi malul albastru de la capătul râului
pe care ne rumegăm feerica părăsire