în mulțimea strânsă în piață
nimeni nu pricepe ce se-ntâmplă,
pe zăpușeala asta, când foșnetul pomilor
încetează, pentru că vântul
tremură-n iarbă ca o aripă tăiată,
el, care știa întotdeauna să miște
frunzele, încât să spună ceva.

te regăsești cu tot felul de oameni
care-și amintesc fiecare un alt sfârșit
al visului care i-a adus împreună,
fețele iradiază o spaimă de refluxul
din trena dorinței aceleia vechi, sub norii
ce se-mprăștie ca acum șaptisprezece veri.

de ce s-au strâns toți aici, în locul în care
a crescut un gard viu și copilul a spus adio?

glasul tău e inundat de o limbă
pe care o știau rododendronii înfloriți,
când ne făceau să aruncăm cursurile în iarbă
cu presimțirea unei plecări subite.