Drogul vieții alunecă în susul râului,
Farmecă stele și suflete însetate;
O cloșcă își caută puii de lut,
Și singură-i vaza pe masă.
Șopârlele se plimbă prin cavernele infernului.
Se pierd, alergând bezmetic în întuneric.
Amorul se sfarmă precum cărămida,
Se rupe, se risipește în mare,
Scoici aleargă în văzduhul fumuriu,
Înlănțuind câmpii de lacrimi.
Și animale se pleacă spre cer,
Pământul se crapă, rădăcinile omenirii se rup,
Oamenii zboară pe lângă soare,
Prăjindu-se ca pâinea pe vatră.
Totul se ascunde după un fotoliu,
Liniștea își face simțită prezența nebună,
Prea cald și prea bine-i acum...
Când nemulțumirea e la ea acasă.