Undeva,
pierdut în valuri,
pe marea tăcerii
m-am nascut iar,
la fel de plictisit.
Norii,
mai grei decât o dună,
mă sufocă...
Vreau să-mi umplu plămânii
cu aerul dătător de viață,
dar încă n-am luat palma la fund.
Îi pasă cuiva
dacă nu încep în curând
să respir?
Nu se înghesuie nimeni...
nici n-ar fi cine...
mult prea mult de vâslit
până la mine.
Mă scufund încet spre abis
și ceea ce văd
e mai mult decât aș fi văzut
dacă nu mă nașteam deloc.