Tot ce am scris s-a născut
în miez de noapte
Când totul a încetat
să mai existe,
Când râul speranței s-a coagulat
încetand să mai curgă prin vene-mi,
Când timpul și-a pierdut respirația.
Un început de primavară
a întunericului...


Ești singur...tu și cu umbra ta
Ai mintea goală...o pată infinită
de alb.
Strania senzație de curgere a vidului
te inundă.
Privești in urmă și ce vezi?
Absența absolută a unei secunde
Sau poate un vis placut?...
iluzia optica a terorii.

Te uiți spre cer?
Se-adună-n mintea ta
crâmpeie dintr-o clipă
Ce par sa se lipeasca formand
melancolia!
Esti tu...captiv in labirintul
propriei iluzii
Te tai mereu in cioburi lăsate de venin
Veninul realității neatinse
atunci când te trezești din nou.