Aș vrea ca nemurirea să lase-a ei fărâmă
Să domine iar zarea, și visul,și tăcerea.
În nopți cu lună plină un gând se-nfiripa,
Privea de sus pământul
dar timpu-l înghițea.

Și mintea mea confuză in van tot încerca
Să-și caute-un punct de sprijin în veșnicele valuri
Asemenea epavei lipsite de catarg
Plutind a nimănui pe-o mare fara maluri...

Visez acum departe spre alte zări albastre
Și-n urma mea tăcută,
o umbră tot mai zace...
Mă du torent departe
spre-o lume neștiută.