Am căzut din întâmplare
pe o plantă ...și-am strivit-o...
Plângeam apoi amândoi: eu cu lacrimi de-ntristare,
ea cu seva pură, lacrimă de floare,
și mă-ntrebam:
"oare n-o doare?"

Decupând pământul în jurul ei,
am luat-o,
oblojind-o-n pripă
ca pe-o surioară
mai mică,
bolnăvioară,
iar timpul petrecut cu ea nu l-am considerat risipă.

Acum,
refăcută,
îmi zâmbește din petalele ei multe,
îmbăindu-mă în iz de munte,
îmi vorbește,
simt că mă iubește,
și nu e prefăcută.