Mi-e sufletul pustiu și rânced la puntea dintre-acești doi ani
Ca visteria ce e goală într-un moment când toți cer bani,
Ca un deșert setos și palid ce vrea să fie umezit,
Ca o planetă părăsită în universul infinit.

Se-apropie de miezul nopții, curând îmi vor mai smulge-un an
Așa cum liniștea i-o smulge mormantului un biet profan
Așa cum ziua este smulsă din cer de noaptea-nvinețită
Așa cum tu te-ai smuls din mine lasându-mi inima-mpietrită.

Aș vrea sa fiu o îngeriță, să luminez chipul tău sfânt
Tu să mă porți într-o icoană, eu sa te port în al meu gând;
Să-ți penetrez tăcerea hâdă și-abia atuncea să-mi vorbești,
Să spui ce-am vrut s-aud de veacuri: să-mi spui că încă mă iubești.

Sau de nu vrei să îți fiu înger, iar tu sa fi în paza mea...
Lasă-mă ziua să-ți fiu umbră: tu-al meu stăpân, eu sclava ta;
Și când al nopții văl se lasă peste al nostru drag oraș
În orice vrei poți să-mi schimbi trupul, doar singură să nu mă lași.

Acest nou an, aș vrea sa-mi lase o mică șansă, un mic crez,
O șoaptă dulce să-mi aducă, să-mi dea putere să visez;
Să împlinească-a mea dorință, ca încă-o dată să privești
În ochii-mi goi, dar plini de lacrimi, pe care tu nu-i mai doresti.