Vai mie, Doamne! Iata, ma tradara
si zilele ce fug spre vesnicie
si-oglinda tot mai dreapta si amara!
Asa se-ntampla celui ce-ntarzie
ca mine: zile multe nu-i raman
si se trezeste intr-o zi batran...
Regretul si cainta nu-l imibe,
vecin fiind cu moartea triumfala
si, dusman mie insumi,
in van suspinul, in zadar e plansu-mi:
nu-i paguba trecutei vremi egala...

Vai, Doamne, vai, nenorocire mie,
ca nu gasesc rememorand trecutul,
o zi macar, o zi a mea sa fie!
Sperantei false, patimii desarte.
iubind, in lacrimi le-am platit tributul...
De ce-i uman nimic nu ma desparte,
dar astfel stau- si pot sa fac dovada-
de adevar departe
si sub amenintare,
dar timpul care-ncepe tot mai mult sa scada
de s-ar lungi, m-ar vlagui mai tare...

Vai, obosit ma duc si nu stiu unde
si inainte de-a afla mi-e teama!
Mi-o spune si trecuttul- la ce m-as mai ascunde?
Acum cand varsta tot mai mult ma schimba,
aud a mortii neindurata limba
cum din adancuri sufletul mi-l cheama.
Si cum ascult disputa lor , imi pare
- cum nu da Domnu- auzul sa ma-nsele! -
ca simt pedeapsa vietii viitoare,
caci adevarului dand intelegeri rele,
azi nu stiu ce sa dau sperantei mele...