Prin ce-nnodate drumuri, pornind la ce răscruce
Începe noaptea noastră să curgă, nu mai știu.
Văd doar, la geamuri, fuga trăsurii ce ne duce,
Cu-un sac de somn pe capră: ghebosul vizitiu.

În limba țării tale, mă necăjeam a spune
Că ești supremul bine, înaltul meu regat;
Că nu cuprinde altă dulceață și minune
Orașul-zmeu, orașul țestos și ferecat.

Cu ochi în jumătate ( ce vor să spună:hai!)
Priveai la omul oacheș venit din Valahai;
Cu ochi pe jumătate, căci nu țineai să-l măsuri,
Întâia mea cucoană de voaluri și mătăsuri!

Pe crengi de vis, doi umezi de muguri:ochii tăi
Se deschideau în floare, când lampe din odăi
Burau lumină scumpă la geamul de trăsură.
Cu foarte mare frică te-am sărutat pe gură,

Și te-am rugat cu ciudă, de mila mea plângând,
Să uiți de stângăcia băiatului ce sunt,
Că eu visez…cum pruncul flămând la sân, la maică,
De carnea ta curată și albă, de nemțoaică,

Mai rară ca răcoarea în luna lui Cuptor.
- Mi-ai lunecat în brațe, ai desfăcut fuior
Tot părul, ca un galben, întins eter de miere…

Și m-ai făcut cu-un lucru de preț mai știutor:
Că două sunt, nu una, femeie și muiere.