azi-noapte nu s-a mai întunecat
sub roșeața apusului încremenit de ele
aveam palmele atât de netezi
încât toate liniile descriau una singură –
o așa-zisă cărăruie a morții spartă într-un munte răcoros

dincolo de acest hotar destul de nehotărât
lucrurile se petreceau cât se poate de firesc

cocoțat pe o balustradă
un inițiat își imagina cum își poate ascuți o lamă – de ras, probabil –
tocmai pe o icoană veche încrustată în lemn
așa mi se părea că toate anotimpurile se succed din supărare
(a nu știu cui)
într-o clipită
sau doar o lovitură de cuțit

de la el cărăruia devenea o stradă a milei
destul de pustie
fiindcă nimeni până atunci n-ar fi îndrăznit
să își semneze dreptul

în schimb semafoarele funcționau non-stop
cârâind ca o mașină de înghețată
spre destinatari nevăzuți

pe ici pe colo zăceau împrăștiate ca după un iureș
bule de apă
o sumedenie de gămălii, butoniere și capete de cuie,
ochiuri din guri de canal și din garduri,
din șaibe, nasturi și ciururi
mii de alte fose și orificii
pe scurt toate găurile din lume
expuse mai apoi și pentru alți turiști amețiți
ca mine

tot de la ele ar veni și numele unei flori de o paloare incontestabilă
sânziană răsărită nuștiucum sub pernă
ca o promisiune a timpului rămas pe loc
o veșnicie cu virtuți nebănuite
o horă în gură de pește
în care nu îndrăznesc încă să intru