Se făcea că plângeam pe-un liman fără gări,
Din catarg in catarg troienind asteptări,
Răsturnând vechiul cer peste ape si vânt,
Ca un dor neinvins de invinsul pământ.

Pasul meu răstignea moartea zilei in cer
Pe-un altar, purpuriu continent auster,
Vagi dureri se stingeau aprinzând vagi căinti
In privirile-mi reci – nerostite dorinti.

As fi vrut să cuprind din albastrul de jar
O fărâmă de-apus ca un ultim hotar,
Si să fur un alt glas pentru trupul promis,
Anotimp zbuciumat cu finalul deschis.