Nicicând durerea-n timp nu se îngroapă.
La Mărășești, sub ploaia ca un plâns,
În șanțul plin cu sânge și cu apă,
Bunicul meu privirile și-a stins.
Vestit-au surda-i trecere în moarte
Obuzele nemțești cu foc păgân,
Și foc păgân și schijele iuți și sparte
L-au cufundat obuzele-n plămân.

Pe câmpul Turzii, pârjolit de sete,
Reînverzit de trupuri de soldați,
Lăsat-a tata-n sunet de trompetă
Puterea bărbătească-a unui braț.
Eu n-am să uit scrisoarea lui vreodată.
Parcă și acum în palme o mai strâng -
Scrisoarea lui cu slova tremurată,
Ce-a scris-o în spital cu brațul stâng!

Sânge la fel cu sângele ce bate
În tâmpla mea, pe câmp de luptă-a curs -
A curs prin brațul zdrențuit al tatii,
Prin inima bunicului a curs,
Și-a fumegat apoi sub bolți de zare
Fum alb, bogat, cu pâlpâit contur,
Ce s-a-mpletit pe cer cu fumul mare
Zbucnit din Maidanek și Oradour.

Amanți ai morții, cunoscut vi-i voua
Că tata are încă-un braț întreg,
Că tefere mi-s mâinile amândouă
Și gândurile mele înțeleg.
Vi-i cunoscut - Germania mai are
Destui copii născuți spre a trăi.
Doriți distrugerea îngrozitoare,
Pământu-n plâns și-n scrum a-l potopi?

Eu vă blestem în numele durerii
Ce-a ros în noi cu asprii ei acizi:
Vă pălmuiască mânecile goale,
Zbătute-n vânt, a mii de invalizi,
Bucatele vă sângereaza-n gură
Și groaza să vă ciocănească-n uși!
Să vă frământe visele, cu ură,
Scheletele flăcăilor răpuși!

Eu vă blestem în numele vieții
Pe care-o ducem demni și îndârjiți:
Să nu puteți să râdeți, nici să plângeți,
Să nu puteți urî, să nu iubiți!
Să n-aveți noapte și nici zi cu soare,
Să n-auziți nici să rostiți cuvânt,
Să duceți traiul pulberii hoinare
Și-al nourilor fugăriți de vânt!

Când peste nepăsarea gropii voastre
Uitarea-și va așterne sur zăbun,
Abia atunci au să ostoiască
Mâniile blestemului ce-l spun!