poezia coboară în stradă,
nu mai suportă singurătatea bleagă
din turnu-i de ivoriu…
vrea să se amestece în mulțime,
printre muritorii de rând,
să cunoască pe propria-i piele
delicată
cum e cu postmodernismul…
și cu versurile visătoare
o ia ca nebuna pe străzile insalubre
și pline de gropi
ciocnindu-se de jumătăți de oameni,
și jumătăți de umbre…

gata de harță aceștia o înjură
‘tu-ți gura mă-tii de aeriană
uită-te pe unde umblii toanto,
că te plesnesc de nu te vezi…
alte umbre, hidoase, apelpisite,
îi arată vulgar degetul mijlociu,
șuierând amenințător printre dinți:
fraiero, îți dau un cap în gură
de nu-ți mai trebuie plimbare
toată viața.
chiar și cucoanele se răstesc la ea
înciudate că s-a scumpit iar
gazul și curentul de la întâi iunie
lua-v-ar dracu de ciocoi...

alte umbre, însă,
cu sufletul înglodat în griji cotidiene,
mărunte,
trec pe lângă poezie cu indiferență,
mulțumindu-se doar să o
privească răutăcios…
lângă o biserică
un rrom balcâz și plin de bube,
duhnind a transpirație pestilențială
îi cere 5000 lei
pentru băutură
poezia se caută în buzunare,
găsește doar o monedă de 500 de lei
pe care i-o înmânează, apoi, surâzătoare
fără a sta pe gânduri
țiganul îî aruncă moneda în față
ocărând-o nervos.

au înnebunit oamenii,
își spune, mâhnită poezia
vânătă la ochiul drept,
în timp ce se îndrepta spre casă
greu de trăit
în postmodernismul ăsta...
și se încuie în turnu-i
ca într-o fortăreață
hotărâtă să nu mai iasă în lume,
decenii întregi,
de teamă să nu i se spargă capul
și să nu fie jefuită
de bruma de versuri naive
pe care le deține.