Mă întorceam de la propria mea înmormântare.
Fusesem pus să vorbesc despre mine.
Dar am uitat unde și am uitat cine
Ieșea din țintirim c-un ospiciu-n spinare.

Pâlcuri de flăcări. Fumega primăvara.
Spectrele caselor se lipeau de asfalt.
Era inchiziție-ev mediu-era cald-
se destrăma soarele...băteau clopote... cădea seara...

Seara cântau fetele vesele din Dusseldorf
Ele și când vorbeau cântau.
Și veneau și plecau
amurguri amorfe prin văzduhul amorf.

Iar orașele...orașele aveau părul bălai.
Am trecut pe lânga tine, Doamne, ca pe lânga un zid părăsit.
Veacul e atât de obosit!
Oamenii îmbătrănesc de acasă pâna la tramvai...

Solzii crapilor ori mustățile somnilor
or să-și facă din noi așternut
Am jucat. Am pierdut.
Nu-ntrerupe-ți jocurile domnilor!

Înveșmântat în vulturi, în mit și minereu
(dar am uitat unde și am uitat cine)
venea către mine-
necunoscutul ferestrelor, luna sau eu.

Din volumul lacrimi perpendiculare, B.P.T., 1978, ed. Minerva, Bucuresti