Scoate capul pe geam și privește
Privește cum stâlpii fug îngroziți din calea trenului
Ce i-o fi speriat ... sau poate e vreo întrecere?
Dar oare se pot întrece unii pe alții?
Ce rost are să te zbați știind că nu poți ajunge?

Tunelul e lung... întunericul biciuiește vederea
Aud doar un șuierat ascuțit
închid ochii și-ncerc să nu gândesc
Ce ciudat, oare se poate să nu te gândești la nimic?

Lumina de la capătul tunelului – sintagmă absurdă
Mai bine în tunel... lumina deformează și fură din enigmă
Forma prea puțin importă
Conținutul interesează

Intuiția funcționează în întuneric
Gândirea nu e tulburată de forme informe
închide ochii și lasă-ți simțurile
Să acționeze.....ce se poate întâmpla?

Acum observ... și copacii fug unul dupa altul
Grăbiți, nevoie mare… dar după ce?
O fi vreun joc copilăresc
Inventat din plictiseală

Ciudat este că eu stau pe loc și doar privesc
Simt cum crește dorinta poate absurdă, nascută din trupul supus:
Să fug și eu să-i ajung......
Sau să mă prind de tulpina unuia și să mă las purtată

Dar nu schițez nici un gest.... dorința rămâne în ochi
Care privesc lacom întrecerea celorlalți
De ce rațiunea nu ascultă de pornirile primare?

Simt în gură gustul fugii amare........