Eram rămas in oglinda fântânii
cu suvițe albe pe la tâmple,
eu,cavalerul unor poezii vizuale
pierdute undeva intr-un port
lângă o perucă blondă
pe patul unde lenevea tânara femeie.
Îmi spuneai:
"Santiago tu esti ca vântul"
si din preaplinul verde al pădurii
îmi pudrai irisul
si din preaplinul zbor de fluturi
îți fardam obrajii cu aripi.
Adormeam unul în celalalt
într-o singură respirație
si ne vorbeam nearticulat
ca delfinii,
cu părul răvășit în gânduri
răstigniți în prinosul de flori.
Cu râsetele noastre zgomotoase
însuflețeam norii pe cer.
Îmi spuneai:
"Santiago,pasii nostri
ne deseneaza dragostea pe nisip"
Sunt rămas să mă țin de fusta nopții
căutându-te.