Tânguirea aburilor de ceai
se ridică spre zeii nesărutați,
scăldați doar în mierea din Rai
și iluzii în care au rămas uitați.
Ne zâmbesc din icoane și sfinții,
sunt doar discipoli întârziați…
De sub praf le văd însă dinții.
Acum, doar profeții lezați
ne cheamă să ne înclinăm
spre Mecca, spre cruci sau statui,
ne învață cum să ne închinăm.
M-aș închina și eu dar nu am cui.

Aștept doar ultima clipă
a durerii carnale. Iar eu
voi privi îmbulzeala în pripă
a singurului Dumnezeu.