aproape am murit pe băncile din parcuri
nu îmi aduc aminte de oameni chiar nimic
o robă grea de stele-mi strivește omoplații
mă sprijin în cuvinte dar nu mă mai ridic

doar scriu țesuturi viu întors pe dinăuntru
cu semnul înclinat mai mult în pieptul stâng
că îngerii în slavă sunt și mai morți ca mine
dacă-ntr-o așa seară nu cîntă beau și plâng

un vin strivit în ceruri miroase a fecioară
ce și-a născut odorul pe boabele nurlii
am învățat măsura pe când n-am fost părinte
și astăzi flori mirate m-au întrupat copii

mă prind de mâini în joacă alerg pe dimprejur
stau arborii în centrul pornirilor curate
jumate înger cânt și jumătate beau
din vinul scurs pe coapse aproape jumătate

o arșiță în aer cum n-a mai fost de mult
sau gura mea deodată mă doare prea uscată
coboară moi din ceruri mici brațe de copil
și îmi răsar ’nainte-mi strigându-mi roșii: tată!

dar nu tresar merg leneș cu râset de călău
și scutur poala hainei zvârlind în lume pasul
pe loc se umple cerul de răni și vânătăi
și podidit de sânge în mine cade glasul

duc mâna către flintă dar mâna nu ascultă
și în cătare ochiul meu e-mpăinejenit
stau locului să stea la orizont vânatul
se zbate ca un soare de parc-ar fi murit

dar nu pornesc mărețe și-nălțătoare fapte
ci stau pe-o bancă ruptă și nu mă mai ridic
o robă grea de stele-mi îngroapă omoplații
și nu-mi aduc aminte de oameni chiar nimic